Obiceiuri de Crăciun (editorial)

scris de: prof. Ioan Tuleu

Vorba populară spune că există atâtea obiceie câte bordeie, şi este foarte adevărată dacă privim varietatea extraordinară de tradiţii care diferă de la o regiune la alta şi chiar de la un sat la altul. Cu atât mai mult se poate vorbi de varietate într-o regiune ca a Zărandului, care este una de interferenţă între Banat, Crişana şi Apuseni, în care specificul local “bate” de multe ori pe cel regional. Din această parte de ţară situată pe Valea Crişului Alb între Munţii Zărandului şi Munţii Codrului Moma am ales, spre exemplificare, obiceiuri de Crăciun de pe valea Cigherului, din satele Moroda şi Iermata.

Sărbătorile începeau de fapt cu Ignatul, tăierea porcului, care se făcea în 20 decembrie, după un ritual care se respecta de fiecare dată şi începea cu înjunghiatul, apoi continua cu închinarea câte a unui păhărel de răchie, pentru ca gazda să se poată bucura de bucate şi să aibă parte de belşug în toate. Munca se încheia cu cina porcului, la care erau invitate rudele şi vecinii.

În ziua de ajun de Crăciun, în 24 decembrie dis-de-dimineaţa, copiii de până la 14-15 ani umblau pe la uşile oamenilor cu pizăratul. Adică se formau grupuri de câte 3-4 copii care umblau din poartă în poartă spunând sor, sor, sor, sor iar după ce intrau în casă dădeau „bună dimineaţa lui Ajun”. Stăpâna casei mulţumea pentru urare şi dădea copiilor colaci mici, din făină de grâu, numiţi pizărăi. Unii completau cu nuci şi mere. La Iermata pizăratul era făcut de către toţi copiii, care mergeau împreună la fiecare gospodărie.

Colindatul (corindatul) începea în seara de ajun, după căderea întunericului şi la el participau copiii, feciorii dar şi oameni maturi. Se alcătuiau grupuri de câte 3-5, sau mai mulţi, care erau pegătite din timp cu repertoriul ce trebuia aplicat şi cu instrumentele necesare: traistele, toba, capra. Unul dintre colindători întreba la fereastră dacă este slobod la colindat şi la răspuns afirmativ grupul intra în casă colinda şi executa dansul ritualic al caprei. Drept plată participanţii primeau o bucată de cârnaţ, alta de caltaboş sau slănină, şi vin sau ţuică. Colacii erau adunaţi în sac iar cârnaţii într-o traistă de piele. Cel ce purta colacii era denumit iapă. Din rândul colindătorilor unii erau doar vocali, oameni de toate vârstele, unul era cu toba, care bătea ritmul cântărilor, altul era cu ţurca sau cu capra dirijată de unul dintre colindători, cu muzica erau de obicei feciorii care intrau cu fetele în joc. Unii gospodari cereau ca la sfârşitul colindei să se dezlege colacul. Caz în care se rostea o oraţie asemănătoare pluguşorului. Tot în seara de ajun se manifestau şi „şozănii”, care erau grupuri de femei şi bărbaţi, deghizaţi şi cerniţi pe faţă, în scopul de a produce hazul celor pe care îi vizitau; vecini şi prieteni, dar ei nu colindau.

Alte obiceiuri constau în lampa care stătea toată noaptea aprinsă, prevederea mersului vremii cu calendarul cu ceapă, iar producţia pomicolă cu o ramură înfiptă într-un cartof. „Vifleiemul” era o cutie cu păpuşi cu ajutorul căreia se comemora naşterea Domnului. Existau și 5-6 personaje care jucau un fel de piesă de teatru, în care erau reprezentaţi Irod impăratul şi cei trei crai: Gaşpar, Melchior şi Baltazar şi ofiţerul lui Irod care era şi păpuşar. Cu Vifleiemul se mergea de Crăciun dar şi de Anul Nou şi Bobotează.