D`ale Războiului. Vânătorul milos!

scris de: prof. Ioan Tuleu

Vânătorul de munte Rădac Teodor, care a trăit la Dezna după război, descrie un episod, care  care ieşea oarecum din practica curentă, dovedindu-şi  omenia în condiții în care ar fi trebuit să se gândească mai mult la propriile nevoi decât la cele ale inamicului său:  ”Acum terenul de luptă li se potrivea foarte bine vânătorilor de munte. Aici în jurul Cysegorului am avut mai multe hărțuieli și schimburi de focuri cu inamicul, făcând numeroși prizonieri unguri. Plutonul nostru, într-o mică incursiune, a prins peste 50 de militari unguri, dintre care doi ofițeri. Ungurii erau bine echipați. Aveau un fel de bocanci foarte buni, de piele iuft, cu tureacul mai lung. Eu mă gândii să-mi schimb bocancii cu unul dintre prizonierii noștri. Îi făcui semn să dea bocancii din picioare și să-i încalțe pe ai mei, care erau sparți și intra apa în ei. Soldatul ungur începu să se descalțe. Când să dea bocancul jos din picior îi făcui semn să nu se mai descalțe că nu mai fac schimbul

     Ungurul se tot uita la mine și văzu că am bocancii răi. Mă tot îndemna să-i schimb, că el este de acord. Eu m-am răzgândit, pentru că era zăpadă și eram în pregătire de iarnă. Dacă-i dau bocancii mei răi, sigur el nu va avea posibilitatea să fie echipat cu bocanci buni, cum îi are acum. Eu voi primi de la căruța cu efecte, sau poate nu voi mai avea nevoie de nici un fel de echipament, că mortul nu-i pretențios și poate fi îngropat și desculț. În cel mai rău caz pot lua de la un mort. Așa gândii eu și nu luai bocancii de la tânărul prizonier. Mă uitai la el. Avea un neg pe față, aproape cât o cireașă, negru. În rest se prezenta băiat voinic și frumos. Mă gândii ce norocoși sunt acești soldați care au ocazia să scape de iadul în care ne găseam noi. Erau mulți prizonieri din localitățile care erau ocupate deja de armata română”.