D`ale Războiului. Scufundarea lui Hood

scris de: prof. Ioan Tuleu

În dimineața zilei de 24 mai 1941, în strâmtoarea Danemarcei din Oceanul Atlantic, s-a desfășurat cea mai mare bătălie navală din al Doilea Război Mondial dintre flotele engleză și germană. În luptă englezii au pierdut crucișătorul greu Hood, lovit fiind de tunurile grele ale cuirasatului Bismarck. În cele ce urmează redăm câteva secvențe din teribila bătălie povestite de unul dintre cei trei supraviețuitori din peste 1500 de marinari aflați la bordul navei, care au pierit și de unul dintre inamici care a privit totul de la distanță.

„La postul său de luptă, Tilburn a simțit suflul exploziei și coloana imensă de flăcări dinspre pupa. În jurul lui zăceau camarazii, unii dintre ei deja morți, alții eviscerați de schije, cu intestinele revărsându-se pe punte. Imaginea i-a făcut stomacul să se contracte și s-a aplecat peste parapet să vomite. Atunci a realizat că oceanul nu mai era acolo unde trebuia să fie și în câteva secunde s-a trezit în apă. A încercat să iasă la suprafață, dar și-a dat seama că un cablu de antenă i se înfășurase pe unul dintre picioare, trăgându-l la fund. Cu o prezență de spirit care l-a uimit și pe el ulterior, și-a scos briceagul și s-a eliberat la timp. Hood fusese practic rupt în două. Partea din spate s-a înălțat dezvăluind elicea și cârmele, apoi s-a scufundat în valuri. Partea din față s-a umplut cu mii de tone de apă, prova înălțându-se pe măsură ce apa pătrundea în toate compartimentele. Un furnicar de oameni încerca să scape din uriașa capcană în care se transformase ceea ce mai rămăsese din navă, aruncându-se în valuri de pe punți și de la tunuri. Martori oculari afirmă că în acel moment a răsunat o ultimă salvă, proiectilele îndreptându-se drept în sus, probabil un scurt circuit la contactul instalațiilor cu apa.

La distanță, de pe bordul navelor germane imaginea a fost astfel descrisă de căpitanul Wolf Neuendorff. „Întâi nu am putut observa nimic, apoi ceea ce s-a dezvăluit în fața ochilor noștri nu mi-aș fi putut imagina niciodată. Hood era rupt în două și sute de tone de oțel erau răsucite în aer. Deși ne aflam la 18000 de metri, mingea de foc care se mărea deasupra a ceea ce mai rămăsese din navă părea atât de aproape, încât aveam senzația că aș fi putut să o ating. Am închis ochii, dar curiozitatea m-a făcut să-i deschid din nou două secunde mai târziu. Parcă aș fi fost în mijlocul unui uragan. Fiecare nerv din trupul meu simțea presiunea exploziilor. Aveam o singură dorință, copiii mei să fie întotdeauna scutiți de o asemenea experiență”.