D`ale Războiului. Torturarea prizonierilor americani !

scris de: prof. Ioan Tuleu

După ce au ajuns pe o insulă a Pacificului ocupată de japonezi, aviatorii americani, Louie Zamperini și Russel Allen Philips, au fost prinși și transportați în lagăr pe insula Kwajalein. Aici au avut parte de condiții chiar mai îngrozitoare decât cele pe care le-au avut în 47 zile de navigat cu barca pe Pacific: Iată cum povestește Laura Hillebrand tortura din celulele închisorii în care au fost azvârliți: „Căldura din celulă era copleșitoare. Păduchii mișunau pe trupul captivilor. Țânțarii zburau în jurul lor în nori atât de groși, încât palma se umplea de sânge, atunci când Louie strângea pumnul. Diarea i se agravase, acum elimina și sânge. În fiecare zi striga disperat că vrea un doctor. La un moment dat a venit unul. A intrat în celulă, s-a ghemuit și s-a uitat la el, a chicotit și a plecat.

Încovrigați pe podeaua acoperită de pietriș, prizonierii aveau senzația că le ies oasele prin piele. Louie s-a rugat să i se dea o pătură pe care să stea, dar cererea i-a fost ignorată. Toată ziua și-o petrecea încercând să-și întărească membrele, se chinuia să se ridice în picioare, rămânea așa un minut sau două, ținându-se de perete după care aluneca înapoi pe podea. Îi era dor de barcă.

Două înghițituri pe zi nu erau nicidecum suficiente pentru a reface pierderile masive de lichid suferite de organismul lui. Setea a devenit mult mai chinuitoare decât fusese vreodată în zilele naufragiului. S-a târât spre ușă și a cerșit apă. Paznicul s-a îndepărtat, apoi s-a întors cu o cănuță. Louie plin de recunoștință, s-a apropiat de geam să ia cana. Atunci paznicul i-a aruncat lichidul fierbinte pe față. Însă Louie era atât de deshidratat încât nu se putea stăpâni să nu cerșească apă în continuare. Episodul s-a repetat de cel puțin patru ori, iar apa fierbinte i-a umplut fața de bășici. Louie era conștient că ar putea să moară din cauza deshidratării iar o parte din el chiar spera să se întâmple asta.

La capătul holului zăcea Phil. Șobolanii mișunau peste tot, se cățărau pe găleata cu fecale, se bălăceau în urină, îl trezeau noaptea din somn când i se plimbau pe față. Din când în când era scos afară, așezat în fața unei găleți cu apă și i se ordona să se spele pe mâini și pe față, Phil își băga capul în găleată și sorbea apa.

Paznicii își cultivau constant disprețul față de captivi, aruncându-le priviri încărcate de ură, arătându-le gesturi amenințătoare, țipând la ei. Practic în fiecare zi aveau izbucniri violente iar Phil și Louie deveneau ținta furiei lor; japonezii aruncat în ei cu pietre sau țigări aprinse, îi scuipau sau îi pocneau cu bățul. Louie știa când începe criza: auzea mai întâi niște pași grăbiți. Se gândea de fiecare dată că furia lor era provocată de vreo victorie a americanilor. Situația se agrava când paznicul era însoțit de cineva; atunci încerca să-și impresioneze camaradul cu tratamentul aplicat captivilor. (Laura Hillenbrad, p. 270)