A intrat în tradiție ca în fiecare an, distinsa scriitoare Ligya Diaconescu, directoarea revistei internaționale STARPRESS, membră în conducerea executivă a Ligii Scriitorilor Români, să trudească la întocmirea unor florilegii în care să reunească în pagini de carte, pe diferite teme, creațiile scriitorilor români de pe mapamond.
Generozitatea, nu lipsită de profesionalism și exigență, este în acest caz o formă de promovare a valorilor românești, realizându-se o altfel de istorie a literaturii române care se scrie sub ochii noștri.
Având în vedere că doamna Ligya Diaconescu este una din persoanele care, alături de regretatul scriitor Corneliu Leu și Al.Florin Țene, a inițiat petiția către Parlamentul României pentru instituirea Zilei Limbii Române în data de 31 august, ne convingem că personalitatea scriitoarei de care facem vorbire este un promotor cultural ce a organizat timp de șase ani, în diferite localități, sărbătorirea Zilei Limbii Române, la care au participat zeci de scriitori din țară și străinătate.
Am insistat, la începutul acestor rânduri, asupra personalității scriitoarei Ligya Diaconescu, neuitând însă, și de fiica acesteia, Andrada Diaconescu, care alături formează un cuplu dăruit culturii române, fapt ce le pot atribui zicala străbună ”Omul sfințeste locul, nu locul pe om – Homo locum ornet, non ornat homonem locus”.
Prezenta antologia se constituie într-un evantai policrom de stiluri şi abordări a realităţii, transpusă în naraţiuni care ne introduc în schimbări deosebite în latura esteticii, a faptului însuşi de a scrie. Această diversitate se datorează şi faptului că unii din autorii antologaţi, deşi sunt români, trăiesc în culturi diferite de pe mapamond. În acest context se simte şi influenţa acestora.
Autori din mai toate zonele ţării și de pe meridiane diferite sunt cuprinşi în această mare lucrare, naraţiuni ramificate în multiple direcţii. Influenţele din care se hrăneşte proza scurtă contemporană ar putea părea un ecletism suspect care alimentează mimetismul. Însă, tocmai această asumare deliberată a totalităţii culturale face specificul noii proze. Şi de data aceasta se confirmă faptul că după postmodernism a apărut noul curent literar, sub influenţa fenomenului de globalizare, glomodernul, Curent literar sesizat de subsemnatul încă de prin anii `90 din secolul trecut într-un studiu publicat în revista “Oglinda Literară”. La fel și poezia este reprezentată în diferite stiluri, fapt ce mă face să spun, ceea ce scria cu ani în urmă Betty Marcovici, că ”poetul a lăsat pe vecie o lumânare aprinsă din cuvinte. “
Poeziile cuprinse în acest tom sunt un sanctuar auster al meditaţiei, inima este invadată de drumul cu ploile, dar și invadate de lumină, drumul poeților este luminos, dar și prăfuit de stele. Inima acestora este invadată de imaginile satului, a țării, cu via cu aracii strâmbi, de cârdul cu ciori, de mărăcinii de pe mormintele pustiei, îşi simte inima într-un cocostârc şi-n săgeata vânătă din cer. În toată această atmosferă cântecul nu este bun, cuvântul devine un oftat, oboseala a pus stăpânire pe aripă, însă vremea, concluzionează poeții, le bate, ziua la fel, inclusiv clipa.Semn că viaţa merge înainte.
Sensurile vieţii pălesc în această atmosferă a speranței într-un univers unde lumina copleşitoare se metamorfozează în imaginaţia autorilor.
Lexicul dominant al poeziei exprimă trăirea sentimentului copleşitor al însingurării sub vipia verii, un sentiment al incandescenţei sufleteşti ce tulbură un echilibru. La capătul acestei irupţii de comparaţii ce se mistuie, ne întâmpină substantivul vreme , metaforă simbolică revelatorie cu care se încheie şirul de imagini ale transfigurărilor prin care trece inima poeților. Nu este lipsită de interes apropierea pe care sîntem tentaţi s-o facem între gândirea poetică a autorilor din aceste versuri ca şi din altele, şi cea a lui Goethe, care cerea”din cer stelele cele mai frumoase şi de pe pământ întreaga bucurie şi cea mai înaltă “. La fel ca autorul lui Faust, pentru poeții antologați, marea trecere a noastră prin lume este prilej de meditaţie şi nu obiect de asceză a spiritului, cum se întâmplă în Faust al lui Valery, aşa cum sublinia în 1946 Yves Levy în materialul “Paul Valery, Mon Faust “, publicat în “Ecrits de France“. 5
Citind poeziile, și chiar proza, a autorilor din această antologie LIGYA DIACONESCU, MARIANA POPA, CONSTANTIN MANESCU, OLIMPIA SAVA, TITINA NICA TENE, DORA ALINA ROMANESC, IONELA FLOOD, MARIA GIURGIU, VICTOR BURDE, PETRUTA FREUND, CAMELIA FLORESCU, TERESIA BOLCHIS TATARU, CANDEA FLORICA, GHEORGHE STROIA, GHEORGHE PATZA, VIRGINIA VINI POPESCU, CRISTIAN MARINESCU, FLORIN T. ROMAN, GAVRIL MOISA, CORNELIU ZEANA, STEFANIA PETROV, VASILE BELE, GINA AGAPIE, ELENA ALINA GRECU, MARIA FILIPOIU, CHIRICEA CIPRIAN IONUT, EMIL PROŞCAN, IUSTINIAN ZEGREANU, ION GOCIU, VASILE SZOLGA, MIHAI STIRBU, ILIE FARTAT, PARASCHIVA ABUTNARITEI, BRANESCU ISABELA, MLADIN CRISTIAN LUCIAN RODICA GHINEA etc, îmi dau seama că metafora are un rol primordial.
În acest context e necesar să facem o deosebire între figurile aparţinând limbii vorbite şi cele poetice. Fapt ce îl precizează Ch.Bally în “Traite de stylistique francaise “ şi F.Baumgarten care considera imaginile drept “perceptions obscurae “, ceea ce concordă într-o măsură mai mare cu funcţia ambiguă pe care o îndeplinesc în limba poetică.În mod obişnuit figurile de stil sunt numite imagini.Vom menţiona că trebuie evitată confuzia dintre imagine ca procedeu stilistic şi acelaşi termen folosit uneori pentru a denumi reprezentarea, deci o noţiune psihologică. Metafora este o imagine, tot astfel când spun iubita mea cuvintele îmi trezesc “o imagine “. Confuzia dintre imagine-reprezentare şi imagine-figură de stil se explică prin faptul că, în limbaj artistic, fenomenul evocat se sprijină pe o trăire emoţională a lui, ceea ce implică utilizarea acelor mijloace de expresie care o individualizează din punct de vedere stilistic. Pentru Eminescu, floarea este femeia iubită aşa cum se exprimă plastc în “ De-aş avea … “
Lingvistul eleveţian spune că figurile ar fi rezultatul unei analize imperfecte, dar unite între ele se ajunge la metonimie: o farfurie de fasole. Când se acceptă partea pentru întreg dintr-o “neglijenţă “, sau lene a gândirii, se obţine o sinecdocă, ca, de exemplu, iţe pentru război(de ţesut ) de raportul dintre cauză şi efect. Văzut de mine astfel: în general se cheamă imagine tot ce-ţi poate trezi în minte o idée care să dea naştere unei expresii, se mai întrebuinţează şi atunci când, sub puterea unei emoţii puternice, ţi se pare că vezi lucrurile de care vorbeşti şi când le pui sub ochii ascultătorilor. Trebuie să subliniez că una este imaginea oratorică şi alta-i cea poetică, fiindcă scopul celei poetice e uimirea, iar celei din discursuri este înfăţişarea limpede a lucrurilor, dar amândouă urmăresc totuşi să dea stilului patos şi mişcare.
Pentru antici, figurile reprezintă o categorie a stilisticii, ele îndeplinesc rolul de imagini, în măsura în care le privim din punct de vedere al funcţiei pe care şi-o asumă în arta verbală.Această funcţie este pentru noi o funcţie emoţional-estetică atunci când consider că scopul imaginii poetice este de a provoca o stare de uimire, adică o emoţie estetică.
Definirea tropilor, luându-se ca punct de plecare transferul semantic, se datoreşte lui Aristotel, care a aplicat-o primul metaforei. Aceasta ar fi trecerea asupra unui obiect a numelui altui obiect, fie de la gen la speţă, fie de la speţă, fie prin analogie, aşa cum aminteşte Aristotel în Poetica. Transferul de semnificaţioe de la gen la specie sau de la specie la specie reprezintă un element care intră în definiţia metaforei dată de Aristotel.
Metafora este un transfer de semnificaţii între două cuvinte, suportul sau baza de translaţie(Q ) şi permutantul sau cuvântul care provoacă fenomenul metaforic(W ), aşa cum aminteşte şi Ch.Brooke-Rose în A Grammar of Metaphor, Londra, 1958. Observ că termenul metaforic W are ceva în plus, este clar „figurat“, seamănă cu Q, fără să fie identic cu el: el pare un Q “contaminat“, îmbogăţit sau sărăcit, adică “metaforizat “.Dau un exemplu, în versul:”Jinduit bluestem de aur, mărul,/ îl pândim să cadă în panere: “(Radu Gyr- Mărul de aur) – toţi termenii subliniaţi de noi apar, prin conţinutul lor semantic, îmbogăţiţi, căci bluestem de aur depăşeşte sensul substantivului” invocarea urgiei divinităţii, nenorocire a cuiva, imprecaţie, ocară, meledicţie“, de aur, pe acela de bogăţie frumoasă, să cadă, însemnând speranţa unei împliniri, panere, obiect din împletitură unde se păstrează ceva ce a fost cules. Jocul semantic dintre propriu şi figurat, sprijinit pe accepţia metaforică devenită sens fundamental, poate fi reactualizat în limba poetică prin confruntarea celor două sensuri sau, altfel spus, prin constrângerea sensului “figurat “ de a reveni la înţelesul propriu, iniţial.
Fenomenul reclamat de comunicarea poetică are loc în planul paradigmatic al limbii, aşa cum ne spune şi Jean Cohen, unde se constituie raporturile asociative a căror natură nu este numai intelectuală, ci şi afectivă, (vezi Tudor Vianu- Simbolul artistic, în Postume, p.141). Schimbarea nu se reduce la un act de analogie semantică, ce presupune modificarea semnificaţiei primare şi crearea unui conţinut nou. Condiţia creării sensurilor metaforice este dată de “alterarea “ sensului fundamental, care este denotative, pentru a face posibilă naşterea concomitentă a sensului figurat, care este “conotativ,, ce funcţionează ca sens nou şi “propriu “. Metafora nu este un simplu transfer de sens, ci o metamorfozare semantică. Cuvântul poetic este 6
în acelaşi timp “mort et resurrection du langage “( Jean Cohen), el implică “ pierderea“ sau suspendarea sensului la nivelul denotaţiilor, pentru a se putea naşte o semnificaţie nouă în contextual conotaţiilor.
Totuşi metafora nu înseamnă, o spunem noi cu certitudine, numai o schimbare de sens de un tip diferit, şi anume trecerea de la sensul noţional la sensul emoţional.Nu trebuie să ignorăm natura, particular a relaţiei dintre semnificat şi semnificant, ca factor esenţial şi determinant al expresivităţii metaforice în special şi al celei poetice în general.
Originalitatea expresiei figurate, adică a metaforei, este un raport direct cu capacitatea ei de sugerare, adică depinde de gradul în care reprezentarea faptelor în conştiinţa artistului echivalează cu un act de cunoaştere şi trăire a realităţii, caracterizat prin adâncime şi autenticitate. Mediul lingvistic, adică limba, în care se realizează şi prin care se realizează funcţia expresivă a imaginii este contextual.
Originalitatea expresiei figurate din proza publicată este în raport direct cu capacitatea ei de sugerare, adică depinde de gradul în care reprezentarea faptelor în conştiinţa artistului echivalează cu un act de cunoaştere şi trăire a realităţii, caracterizat prin adâncime şi autenticitate. Mediul lingvistic în care se realizează şi prin care se revelează funcţia expresivă a imaginii este contextual.
Antologia ”Amintiri de secol XX“ se înscrie în acea scară valorică care rămâne peste timp oglindă a trăirilor prezentului ce salvează trecutul și cucerește viitorul.
Generozitatea, nu lipsită de profesionalism și exigență, este în acest caz o formă de promovare a valorilor românești, realizându-se o altfel de istorie a literaturii române care se scrie sub ochii noștri.
Având în vedere că doamna Ligya Diaconescu este una din persoanele care, alături de regretatul scriitor Corneliu Leu și Al.Florin Țene, a inițiat petiția către Parlamentul României pentru instituirea Zilei Limbii Române în data de 31 august, ne convingem că personalitatea scriitoarei de care facem vorbire este un promotor cultural ce a organizat timp de șase ani, în diferite localități, sărbătorirea Zilei Limbii Române, la care au participat zeci de scriitori din țară și străinătate.
Am insistat, la începutul acestor rânduri, asupra personalității scriitoarei Ligya Diaconescu, neuitând însă, și de fiica acesteia, Andrada Diaconescu, care alături formează un cuplu dăruit culturii române, fapt ce le pot atribui zicala străbună ”Omul sfințeste locul, nu locul pe om – Homo locum ornet, non ornat homonem locus”.
Prezenta antologia se constituie într-un evantai policrom de stiluri şi abordări a realităţii, transpusă în naraţiuni care ne introduc în schimbări deosebite în latura esteticii, a faptului însuşi de a scrie. Această diversitate se datorează şi faptului că unii din autorii antologaţi, deşi sunt români, trăiesc în culturi diferite de pe mapamond. În acest context se simte şi influenţa acestora.
Autori din mai toate zonele ţării și de pe meridiane diferite sunt cuprinşi în această mare lucrare, naraţiuni ramificate în multiple direcţii. Influenţele din care se hrăneşte proza scurtă contemporană ar putea părea un ecletism suspect care alimentează mimetismul. Însă, tocmai această asumare deliberată a totalităţii culturale face specificul noii proze. Şi de data aceasta se confirmă faptul că după postmodernism a apărut noul curent literar, sub influenţa fenomenului de globalizare, glomodernul, Curent literar sesizat de subsemnatul încă de prin anii `90 din secolul trecut într-un studiu publicat în revista “Oglinda Literară”. La fel și poezia este reprezentată în diferite stiluri, fapt ce mă face să spun, ceea ce scria cu ani în urmă Betty Marcovici, că ”poetul a lăsat pe vecie o lumânare aprinsă din cuvinte. “
Poeziile cuprinse în acest tom sunt un sanctuar auster al meditaţiei, inima este invadată de drumul cu ploile, dar și invadate de lumină, drumul poeților este luminos, dar și prăfuit de stele. Inima acestora este invadată de imaginile satului, a țării, cu via cu aracii strâmbi, de cârdul cu ciori, de mărăcinii de pe mormintele pustiei, îşi simte inima într-un cocostârc şi-n săgeata vânătă din cer. În toată această atmosferă cântecul nu este bun, cuvântul devine un oftat, oboseala a pus stăpânire pe aripă, însă vremea, concluzionează poeții, le bate, ziua la fel, inclusiv clipa.Semn că viaţa merge înainte.
Sensurile vieţii pălesc în această atmosferă a speranței într-un univers unde lumina copleşitoare se metamorfozează în imaginaţia autorilor.
Lexicul dominant al poeziei exprimă trăirea sentimentului copleşitor al însingurării sub vipia verii, un sentiment al incandescenţei sufleteşti ce tulbură un echilibru. La capătul acestei irupţii de comparaţii ce se mistuie, ne întâmpină substantivul vreme , metaforă simbolică revelatorie cu care se încheie şirul de imagini ale transfigurărilor prin care trece inima poeților. Nu este lipsită de interes apropierea pe care sîntem tentaţi s-o facem între gândirea poetică a autorilor din aceste versuri ca şi din altele, şi cea a lui Goethe, care cerea”din cer stelele cele mai frumoase şi de pe pământ întreaga bucurie şi cea mai înaltă “. La fel ca autorul lui Faust, pentru poeții antologați, marea trecere a noastră prin lume este prilej de meditaţie şi nu obiect de asceză a spiritului, cum se întâmplă în Faust al lui Valery, aşa cum sublinia în 1946 Yves Levy în materialul “Paul Valery, Mon Faust “, publicat în “Ecrits de France“. 5
Citind poeziile, și chiar proza, a autorilor din această antologie LIGYA DIACONESCU, MARIANA POPA, CONSTANTIN MANESCU, OLIMPIA SAVA, TITINA NICA TENE, DORA ALINA ROMANESC, IONELA FLOOD, MARIA GIURGIU, VICTOR BURDE, PETRUTA FREUND, CAMELIA FLORESCU, TERESIA BOLCHIS TATARU, CANDEA FLORICA, GHEORGHE STROIA, GHEORGHE PATZA, VIRGINIA VINI POPESCU, CRISTIAN MARINESCU, FLORIN T. ROMAN, GAVRIL MOISA, CORNELIU ZEANA, STEFANIA PETROV, VASILE BELE, GINA AGAPIE, ELENA ALINA GRECU, MARIA FILIPOIU, CHIRICEA CIPRIAN IONUT, EMIL PROŞCAN, IUSTINIAN ZEGREANU, ION GOCIU, VASILE SZOLGA, MIHAI STIRBU, ILIE FARTAT, PARASCHIVA ABUTNARITEI, BRANESCU ISABELA, MLADIN CRISTIAN LUCIAN RODICA GHINEA etc, îmi dau seama că metafora are un rol primordial.
În acest context e necesar să facem o deosebire între figurile aparţinând limbii vorbite şi cele poetice. Fapt ce îl precizează Ch.Bally în “Traite de stylistique francaise “ şi F.Baumgarten care considera imaginile drept “perceptions obscurae “, ceea ce concordă într-o măsură mai mare cu funcţia ambiguă pe care o îndeplinesc în limba poetică.În mod obişnuit figurile de stil sunt numite imagini.Vom menţiona că trebuie evitată confuzia dintre imagine ca procedeu stilistic şi acelaşi termen folosit uneori pentru a denumi reprezentarea, deci o noţiune psihologică. Metafora este o imagine, tot astfel când spun iubita mea cuvintele îmi trezesc “o imagine “. Confuzia dintre imagine-reprezentare şi imagine-figură de stil se explică prin faptul că, în limbaj artistic, fenomenul evocat se sprijină pe o trăire emoţională a lui, ceea ce implică utilizarea acelor mijloace de expresie care o individualizează din punct de vedere stilistic. Pentru Eminescu, floarea este femeia iubită aşa cum se exprimă plastc în “ De-aş avea … “
Lingvistul eleveţian spune că figurile ar fi rezultatul unei analize imperfecte, dar unite între ele se ajunge la metonimie: o farfurie de fasole. Când se acceptă partea pentru întreg dintr-o “neglijenţă “, sau lene a gândirii, se obţine o sinecdocă, ca, de exemplu, iţe pentru război(de ţesut ) de raportul dintre cauză şi efect. Văzut de mine astfel: în general se cheamă imagine tot ce-ţi poate trezi în minte o idée care să dea naştere unei expresii, se mai întrebuinţează şi atunci când, sub puterea unei emoţii puternice, ţi se pare că vezi lucrurile de care vorbeşti şi când le pui sub ochii ascultătorilor. Trebuie să subliniez că una este imaginea oratorică şi alta-i cea poetică, fiindcă scopul celei poetice e uimirea, iar celei din discursuri este înfăţişarea limpede a lucrurilor, dar amândouă urmăresc totuşi să dea stilului patos şi mişcare.
Pentru antici, figurile reprezintă o categorie a stilisticii, ele îndeplinesc rolul de imagini, în măsura în care le privim din punct de vedere al funcţiei pe care şi-o asumă în arta verbală.Această funcţie este pentru noi o funcţie emoţional-estetică atunci când consider că scopul imaginii poetice este de a provoca o stare de uimire, adică o emoţie estetică.
Definirea tropilor, luându-se ca punct de plecare transferul semantic, se datoreşte lui Aristotel, care a aplicat-o primul metaforei. Aceasta ar fi trecerea asupra unui obiect a numelui altui obiect, fie de la gen la speţă, fie de la speţă, fie prin analogie, aşa cum aminteşte Aristotel în Poetica. Transferul de semnificaţioe de la gen la specie sau de la specie la specie reprezintă un element care intră în definiţia metaforei dată de Aristotel.
Metafora este un transfer de semnificaţii între două cuvinte, suportul sau baza de translaţie(Q ) şi permutantul sau cuvântul care provoacă fenomenul metaforic(W ), aşa cum aminteşte şi Ch.Brooke-Rose în A Grammar of Metaphor, Londra, 1958. Observ că termenul metaforic W are ceva în plus, este clar „figurat“, seamănă cu Q, fără să fie identic cu el: el pare un Q “contaminat“, îmbogăţit sau sărăcit, adică “metaforizat “.Dau un exemplu, în versul:”Jinduit bluestem de aur, mărul,/ îl pândim să cadă în panere: “(Radu Gyr- Mărul de aur) – toţi termenii subliniaţi de noi apar, prin conţinutul lor semantic, îmbogăţiţi, căci bluestem de aur depăşeşte sensul substantivului” invocarea urgiei divinităţii, nenorocire a cuiva, imprecaţie, ocară, meledicţie“, de aur, pe acela de bogăţie frumoasă, să cadă, însemnând speranţa unei împliniri, panere, obiect din împletitură unde se păstrează ceva ce a fost cules. Jocul semantic dintre propriu şi figurat, sprijinit pe accepţia metaforică devenită sens fundamental, poate fi reactualizat în limba poetică prin confruntarea celor două sensuri sau, altfel spus, prin constrângerea sensului “figurat “ de a reveni la înţelesul propriu, iniţial.
Fenomenul reclamat de comunicarea poetică are loc în planul paradigmatic al limbii, aşa cum ne spune şi Jean Cohen, unde se constituie raporturile asociative a căror natură nu este numai intelectuală, ci şi afectivă, (vezi Tudor Vianu- Simbolul artistic, în Postume, p.141). Schimbarea nu se reduce la un act de analogie semantică, ce presupune modificarea semnificaţiei primare şi crearea unui conţinut nou. Condiţia creării sensurilor metaforice este dată de “alterarea “ sensului fundamental, care este denotative, pentru a face posibilă naşterea concomitentă a sensului figurat, care este “conotativ,, ce funcţionează ca sens nou şi “propriu “. Metafora nu este un simplu transfer de sens, ci o metamorfozare semantică. Cuvântul poetic este 6
în acelaşi timp “mort et resurrection du langage “( Jean Cohen), el implică “ pierderea“ sau suspendarea sensului la nivelul denotaţiilor, pentru a se putea naşte o semnificaţie nouă în contextual conotaţiilor.
Totuşi metafora nu înseamnă, o spunem noi cu certitudine, numai o schimbare de sens de un tip diferit, şi anume trecerea de la sensul noţional la sensul emoţional.Nu trebuie să ignorăm natura, particular a relaţiei dintre semnificat şi semnificant, ca factor esenţial şi determinant al expresivităţii metaforice în special şi al celei poetice în general.
Originalitatea expresiei figurate, adică a metaforei, este un raport direct cu capacitatea ei de sugerare, adică depinde de gradul în care reprezentarea faptelor în conştiinţa artistului echivalează cu un act de cunoaştere şi trăire a realităţii, caracterizat prin adâncime şi autenticitate. Mediul lingvistic, adică limba, în care se realizează şi prin care se realizează funcţia expresivă a imaginii este contextual.
Originalitatea expresiei figurate din proza publicată este în raport direct cu capacitatea ei de sugerare, adică depinde de gradul în care reprezentarea faptelor în conştiinţa artistului echivalează cu un act de cunoaştere şi trăire a realităţii, caracterizat prin adâncime şi autenticitate. Mediul lingvistic în care se realizează şi prin care se revelează funcţia expresivă a imaginii este contextual.
Antologia ”Amintiri de secol XX“ se înscrie în acea scară valorică care rămâne peste timp oglindă a trăirilor prezentului ce salvează trecutul și cucerește viitorul.
Al.Florin Țene
Președintele național al Ligii Scriitorilor Români
Membru al Academiei Americană Română de Artă și Știință
No Comments
Comments for „AMINTIRI DE SECOL XX”, un film din cuvinte, ce memorie în drum spre eternitate! are now closed.