D-ale războiului! „Prizonieri cu coaste de xilofon!”

Spre sfârșitul războiului soarta prizonierilor de război deținuți de germani se înrăutățește considerabil, indiferent de armatele de proveniență. În timpulm înaintării pe teritoriul german ofițerul englez Blunden întâlnește un grup de prizonieri de război americani, tineri, pe jumătate morți de foame, „cu coaste de xilofon”, obraji supți, gâturi subțiri și mâini slăbănoage. Sunt nebuni de bucurie că se întâlniseră cu un alt vorbitor de engeză. „Unii dintre prizonierii americani pe care i-am întâlnit în această dimineață par a fi cei mai demni de milă din câți am văzut. Sosiseră în Europa doar în decembrie anul trecut )1944 n.n.), merseseră imediat pe front și fuseseră izbiți din plin  de contraofensiva germană care avusese loc în Ardeni în acea lună. De la capturare fuseseră mutați aproape încontinuu dintr-un loc în altul. Povesteau despre camarazi ciomăgiți până la moarte de gărzile germane doar pentru că rupseseră rândurile pentru a lua sfeclă de zahăr de pe câmp. Erau și mai demni de milă pentru că erau doar băieți recrutați din case frumoase, dintr-o țară frumoasă, neștiind nimic despe Europa, nu duri ca australienii sau șireți ca francezii ori iremediabil de încăpățînați ca englezii. Pur și simplu nu știau despre ce era vorba”. (După Antony beevor,  „Al Doilea Război Mondial”, p 774)