D-ale războiului! Pâinea care aduce moartea!

scris de: Ioan Tuleu

Foamea suportată în timpul marșului pe jos năștea cele mai fantasmagorice halucinații printre prizonieri de război, provocându-i la acte neașteptate de către gardienii lor. Sublocotenentul în rezervă Radu Mărculescu povestește un astfel de episod petrecut după luarea în prizonierat, în noiembrie 1942, la Cotul Donului: „Deodată angajați pe un ușor suiș, cu ochii ațintiți spre valea de unde trebuiau să apară camioanele cu pâine, auzirăm de sus, din capul coloanei, o comandă puternică: Na leva (la stânga). Dar mulțimea înfometată percepu cuvântul leva drept hleba (pâine). A fost deajuns unul singur să strige hleba ca întreaga coloană, prin mii de guri, să urle în delir hleba, hleba, hleba, și să se îndrepte buluc spre stânga, de unde urma să apară pâinea imaginară, năpustindu-se peste gărzile uluite de acest atac neașteptat.

Acestea, la început, se traseră îndărăt înfricoșate, apoi îndreptară țevile spre piepturile prizonierilor, răcnind din răsputeri. Nazad, nazad, streliaiu! (înapoi, napoi că trag). Dar mulțimea euforizată înainta, înainta vijelios, ca la atac, în strigăte de hleba, hleba. Îndată intuii ce se va întâmpla și, aruncându-mă cu burta la pământ, răcnii din răsputeri către ai mei: Culcaaat!. Și către ceilalți: Napooooi că vă omoară! Într-adevăr după infructuasele somații către o mulțime scoasă din minți de foame, masacrul se dezlănțui cu toată turbarea. Gărzile traseră în plin în noi, culcând la pământ sute de oameni, nu numai pe cei ce se năpustiseră spre ei, dar și pe mulți pe care focul îi prinsese pe șosea, în picioare. Când împușcăturile încetară și puhoiul de lume revărsată se trase înapoi în albia șoselei, văzui cu groază dâmbul din stânga noastră acoperit cu sute de trupuri care cu sângele lor maculau albul zăpezii. (După Radu Mărculescu, „Iluminări”, p 79-80)