Revoluția de la Arad! (editorial)

scris de: prof.Ioan Tuleu

Au trecut, iată, aproape pe nesimţite, 24 ani de la acea superbă zi de 22 decembrie, zi care pe drept poate fi numită a speranţei. La sărbătoarea declanşată imediat după ora 12, atunci când dictatorul a părăsit clădirea de unde îşi exercita puterea, au participat peste 100 de mii de arădeni. A fost, poate, prima şi singura dată când toţi ne-am simţit prieteni şi fraţi adunaţi laolaltă pentru împlinirea idealurilor de libertate, dreptate şi democraţie. Şi natura participa la bucuria generală, soarele blând de decembrie anunţând că îşi începe din nou urcuşul pe bolta cerească. 22 decembrie urma după noaptea cea mai lungă a anului şi totodată cea mai plină de dramatism pentru cei aproximativ 150 de revoluţionari curajoşi care n-au abandonat lupta cu autorităţile comuniste ce se cramponau cu disperare de o lume revolută.

La Arad, revoluţia ce avea să răstoarne un regim detestat de marea majoritate a românilor, s-a declanşat în dimineaţa de 21 decembrie la Întreprinderea de Orologerie Industrială, de unde muncitorii au pornit spre centrul oraşului acolo unde se găsea sediul Comitetului Judeţean de Partid, perceput ca simbol al regimului ce se voia înlăturat. La început au fost puţini, dar treptat, „apele” s-au adunat formând un adevărat fluviu uman ce avea, până la urmă, să dărâme zăgazurile opuse libertăţii.

Aradul a fost al doilea mare oraş din ţară care a răspuns chemării “Azi în Timişoara mâine în toată ţara”. Arădenii şi-au învins mai repede ca alţii teama ca se cuibărise în sufletele românilor. Dar unii dintre ei binemerită mai mult pentru că şi-au asumat riscuri mai mari, au stat acolo în frunte, n-au abandonat nici atunci când cauza părea pierdută. Îi amintim acum, după 24 ani pe următorii: Valentin Voicilă, liderul de necontestat al Revoluţiei, pe Onofrei Dănilă, care a pornit în fruntea celor de la I.O.I., pe Mircea Crişan, Gheorghe Curta, Atila Duka, Romeo Popa, Ioan Bîtea, Traian Timar, Nemeş Gavril, Nicu Ieran, Ofelia Călugăr, Neculai Diaconescu, Kiş Claudiu, Păiuş Ovidiu, Mircea Ardelean, Bunta Gheorghe şi  pe toţi cei care s-au remarcat atunci, cărora la mulţumim acum pentru curajul de care au dat dovadă. Dar mai presus de toţi, merită reconştinţa noastră cei 24 care au făcut sacrificiul suprem în confruntarea cu un inamic nici astăzi identificat.

România a parcurs, din decembrie 89 şi până acum, un drum lung pe calea democraţiei şi libertăţii. Totul a trebuit învăţat din mers. Au fost numeroase convulsii sociale. Unii dintre cei care au participat activ la revoluţie au ajuns astăzi în şomaj sau sunt în pensie. Unii concetăţeni s-au îmbogăţit peste măsură în timp ce alţii au sărăcit. S-au făcut şi desfăcut partide şi alianţe. A proliferat corupţia, dar presa a devenit liberă şi nu ne este teamă de a ne exprima opiniile. Am intrat în NATO și în Uniunea Europeană. Mergem fără paşaport până la capătul Europei să vizităm Columna lui Traian sau să culegem căpşuni în Spania !

Dar cu toate schimbările petrecute într-un timp istoric scurt unii se întreabă dacă a fost atunci în decembrie 1989 revoluție sau lovitură de stat. Există, desigur, motive politice pentru a pune la îndoială veridicitatea istorică a întâmplărilor la care au participat sute de mii, milioane de oameni. Nu sunt toți capabili de a-și asuma revoluția, dar ne întrebăm și noi de ce să ne refuzăm recunoașterea evenimentelor ca o Revoluție, singura care schimbă într-un termen scurt un sistem politic.