Condamnarea criminalilor de război un act de justiție! (editorial)

scris de: prof Ioan Tuleu

Dezbaterile privind așa numita lege antilegionară s-au stins repede, la ordinea zilei fiind acum alte subiecte fierbinți. Totuși doresc să revin asupra unor probleme ivite în timpul discuțiilor, nu în legătură neapărată cu legea, ci doresc să mă aplec asupra unor afirmații care nu au deloc legătură cu realitatea istorică. Astfel, un invitat al televiziunii „Realitatea” afirma că procesele care au avut loc pentru judecarea criminalilor de război ar fi fost comuniste, prin urmare măsluite, la cererea Uniunii Sovietice.

În primul rând trebuie să amintim că România s-a angajat, prin reprezentanții ei care au semnat Convenția de Armistițiu de la Moscova în 12 septembrie 1944, că va judeca criminalii de război, aceasta fiind o condiție impusă de învingătorii noștri, Uniunea Sovietică și aliații: Statele Unite și Marea Britanie. Mai amintim că la fel s-a procedat și în Franța, Norvegia, Italia, Ungaria și în alte state în care s-a presupus că ar fi existat criminali de război.

În al doilea rând chiar au existat crime de război, categorie în care au fost încadrați aceia care au participat la deportarea și uciderea evreilor în lagăre și oriunde altundeva, cei care au omorât civili, sau au efectuat represalii disproporționate vizavi de faptele sancționate, au procedat la lipsirea populației din zonele ocupate de cele necesare traiului etc. În raportul Elie Viesel asupra genocidului românesc  împotriva evreilor se vorbește de 290 de mii de victime, în timp ce istoriografii români coboară cifra până la 150 de mii. Au existat însă și alte victime, nu numai printre evrei, pe care statul român și le-a asumat și pentru care cineva trebuia să răspundă. Cineva trebuia condamnat pentru genocidul de la Iași, de la începutul lui iunie 1941, pentru cei 20 de mii de morți de la Odesa, pentru victimele din lagărul de la Bogdanovka și așa mai departe. În rubrica nostră „D-ale războiului” am dat câteva exemple concrete cu nume de persoane din rândul românilor care au participat la represalii și atrocități. Pentru faptele incriminate trebuia să existe vinovați și pentru acestea au fost condamnați în procesul „Marii Trădări Naționale”:  mareșalul Ion Antonescu – conducătorul statului; Mihai Antonescu – vicepreședintele Consiliului de Miniștri; profesorul Gheorghe Alexianu – guvernatorul Transnistriei; Constantin Vasiliu – comandantul jandarmeriei; Eugen Cristescu – șeful Serviciului Special de Informații; Radu Lecca – consilier pe probleme evreiești; gen. Constantin Pantazi – ministrul de război. Au urmat apoi alte procese și condamnări la moarte sau la detenție pe diferite termene, din rândul generalilor și ofițerilor mai ales. Chiar dacă nu toate acuzațiile au fost întemeiate, rămâne o ultimă realitate: Crimele, gnocidul, moartea.

În Franța generalului Charles de Gaule, a fost condamnat la moarte (sentință comutată la închisoare pe viață), mareșalul Petain, eroul francezilor din primul război mondial pentru mult mai puține fapte criminale. Și nu se poate vorbi în acest caz de un guvern comunist așa cum nici în România guvernul Groza nu era exclusiv comunist. Și apoi, indiferent ce guvern ar fi condus România în acei ani ar fi trbuit să aplice prevederile Convenției de armistițiu și hotărârile de mai târziu ale Tratatului de Pace de la Paris.