Cum eram în copilărie. Obligat să exist acum! (editorial)

scris de: Dan Coita

Cum să fiu? Eram, la fel ca restul celor  cu care umblam în gaşcă, un copil ars de soare vara, cu obrajii îmbujoraţi iarna, cu julituri peste tot, în special în coate şi pe genunchi, un drac împieliţat, fără nicio grijă pe lume şi iubit de bunici şi părinţi fără măsură. În satul copilăriei mele (Tăgădău), activitatea de zi cu zi se desfăşura ca o aventură continuă, băteam mingea, săream coarda, furam cireşe, pescuiam în ape în care mai era peşte şi nu PET-uri. Începusem să cunosc tainele cititului şi deja când era vorba de lupte cu săbii de lemn, normal că eram unul din “Cei trei muşchetari”, mâncam pită unsă cu unsoare pe viteză, cu roşii dulci şi zemoase şi dormeam dus în patul cu saltea de paie, mai târziu cu arcuri.

La vremea aceea eram convins că nu-mi lipseşte nimic sau poate că nu-mi mai aduc aminte, cu siguranţă că-mi lipseau mult mai puţine decât le lipsesc copiilor din ziua de azi. Asta nu pentru că aveam de toate, ci pentru că, în afară de timpul de joacă, singura dorinţă era o bicicletă “semicursieră” pe care o văzusem într-un magazin din Arad. Am primit un Pegas Camping, am fost la fel de fericit. Ce altceva să-mi fi dorit?

Am înţeles că nu era momentul să primesc o “semicursieră” şi nu aveam nevoie pentru asta de o explicație, la fel cum nu aveam nevoie să-mi explice cineva de ce zboară păsările, de ce bananele erau verzi şi trebuiau ţinute, în dulap, în pungă de hîrtie, ca să se coacă. Nu mă interesa de ce soarele răsărea, de ce câteodată era lună plină. Poate am întrebat odată de ce pleacă păsările toamna de la noi din ţară. Le vedeam, frumos aliniate când mă prăbuşeam pe spate, în mijlocul câmpului şi priveam minute în şir cerul. Era să uit, aveam o dorinţă nebună, să primesc un băţ de pescuit din bambus, să-l înlocuiesc pe cel din creangă de alun şi câteva cârlige adevărate, ca să le înlocuiesc pe cele făcute din “bumbuşcă” (ac de gămălie). Am avut părinţi minunaţi, am primit nu numai un băţ de bambus şi cârlige ci şi un set de dopuri din plastic, aşa că nu mai era nevoie să sculptez cu lama, în dopurile de plută sau să produc unul din pană de gâscă şi să le vopsesc cu ojă sau cu sigmaron. Am fost un copil norocos, cu părinţi la oraş, invidiat de cele mai multe ori de copiii autohtoni, de la ţară, care au rămas la băţul de alun, dop de plută şi cârlig din bumbuşcă. Dar nu eram egoist, am dat şi prietenilor mei cei mai buni, vreo doi la număr, din produsele mele. Am avut şi minge, de aia cu 13 lei, cu buline, care era subiect de scandal atunci când vreun amic oboist stătea cu poponeţul pe ea, pentru că o făcea ou. Eram fericit chiar şi atunci când primeam acea pungă cu cadouri de la “sindicat”, conţinea ceva creioane chinezeşti cu gumă, o ascuţitoare de porţelan, în forma de urs Panda, ceva carte de colorat, două portocale şi o ciocolată cred, depinde cât de bogat era “sindicatul”, unde lucrau părinţii.

Mergeam la “Mare” cu părinţii mei, fratele şi bunicul. Păstrez şi acum în album poza făcută pe un vapor unde părinţii şi bunicul erau îmbrăcaţi în marinar iar eu în cowboy. Fratele meu în Indian. Era minunat, stăteam la hotel, aveam senzaţia de răsfăţat, pe plajă veneau acele fiinţe tuciurii, care te îmbiau cu nămol şi cu aspra de baie, cu ciunga cu surpriză, poza cu maimuţa, dare eu m-am mulţumit să fac o poză cu fratele meu (era cam acelaşi lucru).  Era locul unde te umflai de Pepsi că se găsea la discreţie. Erau adevărate momente de fericire…Ce putea fi mai minunat decât acele desene animate de sâmbăta…serialele cu Tarzan sau Stan şi Bran. Cu siguranţă eram unul din acei “decreţei” fericiţi, căruia nu i-a lipsit nici iubire, nici joacă, nici sănătate, nici mâncare, nici jucării, nici idoli, într-un cuvânt nu i-a lipsit nimic. Mi-e foarte greu să-mi imaginez o copilărie mai fericită şi mai frumoasă decât a mea.

Ce dacă am copilărit în comunism?

Am fost un copil fericit, personal cred că mult mai fericit decât majoritatea copiilor de astăzi. Copiii din ziua de azi sunt mult mai tentaţi de milioane de lucruri, implicit aproape tot timpul consideră că le lipseşte ceva. Tocmai de aceea mi-e foarte greu să-i judec aspru pe cei rămaşi cu mentalitatea din trecut.

Astăzi lumea care mă înconjoară nu mai e lumea copilului care punea bananele verzi la întuneric, lumea copilului care  stătea la coadă la sifon, lumea oamenilor care nu aveau voie să spună în public ceva rău despre regimul communist, nu mai e momentul când fericirea supremă se rezuma la acea bicicletă sau la acel băţ din bambus. Când trăiai cu spaima că va veni securitatea să-l ia pe tata că asculta Europa Liberă…Lumea acelor vremi a apus.

Astăzi din nefericire visezi la o viaţă în care poţi să te exprimi liber în public, să călătoreşti fără viză în întreaga lume, să-ţi urmezi pasiunile, să lucrezi într-o multinaţională pe bani mulţi şi multe lucruri de genul acesta. Există normal în discursul celor nostalgici, o lipsa totală de consideraţie faţă de orice alte lucruri în afară de stabilitate, recompensarea mediocrităţii, absenţa intimă a dorinţei de afirmare, de a atinge apogeul, toate sprijinite cu argumente care calcă în picioare orice urmă de logică sau bun simţ. Mă întreb unde e acel copil fericit crescut în comunism, care din păcate s-a maturizat în epoca post decembristă, în mizerie şi corupţie, în prost înţeleasa democraţie, obligat să privească neaveniţii şi parveniţii pe toate posturile TV, în locul lui Tarzan sau Stan şi Bran. Din păcate asta e cruda realitate, cel puţin din punctul meu de vedere.

“Unde eşti copilărie, cu pădurea ta, cu tot”