D-ale războiului. Focul și oțelul cad din cer

În decembrie 1942, pe frontul de est, sovieticii au dezlănțuit o mare ofensivă care venea să amplifice dezastrul pe care l-au suferit nemții în „Bătălia Stalingradului”. Urmăreau să ajungă la Rostov pe Don, realizând în felul acesta o vastă încercuire a armatelor care se retrăgeau din Caucaz.

Ofensiva a început cu un bombardament teribil de artilerie susținut de mii de tunuri. Efectul asupra luptătorilor germani a fost absolut devastator, după cum povestește și Gunter K. Koschorrek, mitralior în Reg. 21 Panzergrenadier.

„Se năpustește peste noi cu o asemenea forță de parcă ar fi o mie de diavoli în aer și pământul din jurul nostru este mistuit de flăcări ca un infern în clocot. Înainte să ne năpustim înapoi în buncăr, Wilke, aflat de pază afară, vine în fugă spre noi și se prăbușește pe pământ chiar în fața noastră. Ne uităm unul la altul cu chipuri năucite, albi la față. Nimeni nu rostește nici un cuvânt, dar spaima se citește pe fiecare chip. Ochii ne strălucesc febril. Iadul fumegă! Focul și oțelul încins cad din cer de jur-împrejurul nostru. Dacă n-am fi știut că atacul devastator cu obuze venea de la sovietici am putea fi iertați dacă aici, la 13 decembrie, credeam că începea sfârșitul lumii.

Nu mai pot răbda să stau în buncăr: vreau să văd cu ochii mei iadul în care vom pieri cu toții. Ridic capul puțin peste marginea buncărului și rămân paralizat de spaimă. Toată suprafața pământului dansează până la delușor, cuprinsă într-un vârtej de foc. Nici un centimetru pătrat nu pare să stea nemișcat. Jeturi de pământ amestecat cu zăpadă rece și schije strălucitoare de metal răscolesc toată zona presărată cu fragmente de obuze. Nimeni, dar absolut numeni nu poate face nici un pas fără să fie prins în acest cazan. Zgomotul ca de tunet al exploziilor și gemetele aerului sfâșiat sunt atât de puternice, încât nu ne mai auzim unul pe altul. Deasupra buncărului nostru focul de mortiere Stalinorgeln și armele infanteriei ușoare au săpat deja câteva cratere. Dar deocamdată acoperișul, consolidat cu numai două zile în urmă, a rezistat.

Infernul atinge punctul culminant cam o jumătate oră mai târziu, dar nouă ni se pare o veșnicie. Tranșeea de comunicații și poziția noastră  s-au umplut aproape în întregime cu pământ. E un miracol că suntem încă în viață. Ce are de gând inamicul acum? Știm că acest bombardament cu obuze este numai o pregătire pentru atac, dar  dușmanul este ascuns în ceața dimineții”.

(După Gunter K. Koschorrek, Zăpada însângerată, p. 118)