D`ale Războiului. Cruzime japoneză

scris de: prof. Ioan Tuleu

Singurele momente care spărgeau monotonia rutinei zilnice erau bătăile. Prizonierii erau bătuți fiindcă își încrucișau mâinile la piept, fiindcă se dezbrăcau pentru a-și zvânta rănile, fiindcă își spălau dinții, fiindcă vorbeau în somn. Cel mai frecvenți erau bătuți fiindcă nu înțelegeau ordinele, care mai mereu erau strigate în japoneză. Zeci de prizonieri erau aliniați și bătuți cu bătele peste genunchi, pentru presupusa vină a unuia dintre ei. Pedeapsa favorită era să-i oblige pe prizonieri să stea nemișcați, uneori ore întregi,  în poziția „ofuna”, chinuitoare și obositoare, în care oamenii trebuiau să stea cu genunchii flexați și cu mâinile deasupra capului. Cei care cădeau ori lăsau mâinile jos, erau loviți cu bâta sau loviți cu picioarele. Prizonierii care încercau să-i ajute erau atacați și ei, cu mai multă violență, așa încât victimele trebuieau să se descurce singure. Orice tentativă de a te proteja, ghemuindu-te, apărându-ți fața cu mâna, provoca o violență și mai mare. Prizonierul Glenn Mc Connell avea să-și amintească mai târziu:„Principala mea preocupare era să-mi păstrez nasul întreg și să nu fiu făcut bucăți. Bătăile scria el, erau atât de violente, încât mulți dintre noi se întrebau dacă vom mai apuca să vedem sfârșitul războiului.