D`ale Războiului. Cu ciocanul pe tanc!

scris de: prof. Ioan Tuleu

Artileria românească era de multe ori neputinciosă în fața tancurilor T 34 sovietice. Aceasta s-a văzut cu pregnanță în timpul luptelor de la Cotul Donului, când tunurile de 45 mm ale românilor nu puteau străpunge blindajul tancurilor Armatei Roșii. Acest lucru l-a experimentat și artileristul sublocotenent Radu Mărculescu de la Divizia 5 Infanterie română, care, deși a tras mai multe lovituri bine țintite asupra unui tanc inamic acesta a continuat să înainteze. „Singura soluție era să atacăm cu echipele noastre de vânătoare de tancuri care erau constituite deja și antrenate să arunce sub șenile pachete de grenade. Prima echipă hotărâtă de sorți a fost cea a locotenentului Sâmbotin. Al meu e, hotărî Sâmbotin și făcu semn oamenilor lui să-l urmeze. Curând dispărură în lanul de secară și în ceața prin care tancul înainta prudent scuipând din mitralieră la întâmplare o ploaie de gloanțe, fără să se întâmple ceva care să-l oprească. Deodată pe turela lui apăru o siluetă: Sâmbotin. Ținându-se cu o mână de țeava tunului, cu cealaltă scotea din sac pachet după pachet cu grenade pe care le arunca la șenilă. Se auzeau exploziile, dar carul, imperturbabil, își urma calea lui spre noi. Sâmbotin își scoase de pe gât sacul cu grenade și-l aruncă cu totul la șenilă. O explozie și mai puternică dar…nimic. Tancul mergea înainte și părea că nimeni nu-l poate împieica să vină peste noi și să ne facă terci, oameni și tunuri… Sâmbotin strigă la oamenii lui cerând ceva. Îndată unul din ei se apropie încovoiat prin lanul de secară și-i întinse un baros uriaș, ciocanul obuzierului. Sâmbotin îl înșfăcă și din câteva lovituri zdrobi țeava mitralierei, apoi trecu la țeava tunului dar nu se întâmplă nimic. Atunci începu cu furie, cu disperare să lovească în turelă și în coama tancului care, ca un cal sălbatic, făcea rapid răsuciri și în dreapta și în stânga, doar, doar l-o arunca din spinarea lui. Ei bine cu toată zdrobitoarea lui superioritate, tancul, ai cărui echipieri trebuie să fi fost înebuniți de loviturile barosului, amplificate până la paroxism în cușca lor de oțel, ca într-o cutie de rezonanță, după repetate și zadarnice zmucituri în dreapta și în stânga  dispăru în ceață, însoțit de loviturile demențiale ale călărețului care nu înțelegea să renunțe la competiție”.

Până la urmă Sâmbotin a reușit să se întoarcă la ai lui.