D`ale Războiului. Drama evreilor din Herța

scris de: prof. Ioan Tuleu

Liviu Beriș, la 87 ani era președintele Asociației Victimelor Holocaustului și își amintea foarte bine drama pe care a trăit-o împreună cu familia sa după 26 iunie 1940, când trupele sovietice au ocupat ținutul Herța, pe care a descris-o astfel:

„Tatăl meu era burghez. I s-a luat tot. La fel au pățit ceilalți meșteșugari din zonă: cizmarii, croitorii, căciularii. Am fost scoși din casa noastră și mutați în alta. Primele deportări au început în 13 iunie 1941, când au fost luate 39 de familii. Dar, în 22 iunie 1941 a început războiul și astfel în 5 iulie au reintrat românii în Herța. Atunci fericiți am plecat să-i întâmpinăm pe români, evrei și români împreună. Eram fericiți că scăpăm de ruși. Însă căpitanul care însoțea militarii a întrebat: „Care sunt jidani dintre voi să treacă la o parte. Descălțați-vă”. Așa am făcut. Ostașii aveau arme și le-au îndreptat către noi, dar românii, vecini și prietenii noștri au stat în fața trupurilor noastre ca să ne salveze. În cele din urmă căpitanul ne-a dat ordin să plecăm acasă. Dar după 3 zile toți evreii din Herța au fost strânși în Sinagogă. Acolo jandarmeria a întocmit o listă. „Nu am știut niciodată și nu am priceput pe ce considerente strigau x, y, z să iasă afară. Atunci o sută de oameni au fost executați la marginea orașului și alți 30 în curtea unui gospodar. Noi, a doua zi, am fost eliberați și ne-am întors la casele noastre. Aici alte necazuri: toate fuseseră vandalizate, nu doar jefuite. Dar ceea ce era și mai tragic, vecinii noștri nu se mai purtau la fel. Nici bună ziua nu era aceeași”.

Dar prigoana a continuat. Pe 10 august li s-a spus că vor fi deportați. Încolonați ca niște vite, au luat asupra lor doar ceea ce puteau duce și au plecat la drum „Mergeam pe jos, pe un drum plin de praf, fără mâncare, dar mai ales fără apă. Era foarte cald. Apă aveam din jgheaburile pentru animale. Nu aveam unde să ne spălăm. Era un miros oribil și acum mi-l amintesc. Pe drum mulți au fost executați de jandarmi care roiau tot timpul în jurul lor și atunci când cineva cădea la pământ era executat. A văzut cu ochii lui cum un bătrân a fost omorât pe câmp, iar imediat dintre coceni au ieșit țărani care l-au dezbrăcat și apoi au aruncat cadavrul pe marginea șanțului. Mulți și-au dat cămașa de pe ei țăranilor pe care îi întâlneau pe marginea drumului pentru o bucată de pâine sau de caș. Mulți și-au continuat drumul dezgoliți: „Ne umpluserăm de păduchi. Îi luam cu pumnii de pe noi. Apoi a izbucnit tifosul exantematic. Prin octombrie am ajuns la Nistru. Dacă până atunci am avut de înfruntat căldura, au început ploile reci de toamnă. Călcam prin noroaie și abia dacă puteai să ridici piciorul să faci pasul următor”. Povestea lui Beriș a continuat cu alte întâmplări la fel de zguduitoare dar el a supraviețuit pentru a fi o mărturie celor ce vor veni.

P. S. După război, Liviu Beriș a ajuns șeful laboratorului de genetică și ameliorare a porcului de la Periș.