D`ale Războiului. Drumul spre crimă !

scris de: prof. Ioan Tuleu

Japonezul Sone Kazuo fusese crescut de bunica sa, o credincioasă budistă devotată, care îl învățase că, în viață, cel mai mare păcat posibil era să ucizi o ființă. Când fusese mic, luase în serios acest lucru și se simțea vinovat când se întâmpla să calce din greșeală o furnică în dumul său spre școală. Dar toate astea rămăseseră undeva în urmă, iar el, la puțin timp după debarcarea armatei japoneze în Shanghai, (august 1937) decapitase deja primul său prizonier. Unitatea sa descoperise trei soldați inamici în timp ce atacau o poziție chineză. Inițial, au vrut să-i împuște, dar un soldat mai în vârstă, care luptase în nord-estul Chinei, a avut o idee mai bună. „De ce să nu le tăiem capetele” – spusese el. Apoi se întoarse spre Sone: „Rareori ai ocazia să tai capul cuiva. E o experiență pe care nu o uiți curând. Domnule ar trebui să încercați asta”. Fiind comandant de grupă și aflându-se în fața soldaților săi, Sone n-a îndrăznit să-și arate slăbiciunea. A acceptat, iar soldatul mai vârstnic a preluat, nerăbdător, inițiativa, ordonând unui grup de ostași din apropiere să-i escorteze pe cei trei prizonieri până pe malul râului, unde i-a obligat să se așeze în genunchi. Sone a pășit în spatele primului prizonier și și-a ridicat sabia. Dintr-o dată, s-a simțit cuprins de panică, dar nu putea să dea înapoi. „Ucide”, a strigat el din toți rărunchii și a lovit cu o asemenea forță, încât sabia a tăiat dintr-o lovitură gâtul omului și trupul s-a îngropat în pământul din fața ghetelor sale. Capul retezat s-a rostogolit de pe dig ca o minge de fotbal și a căzut în apă cu o pleoscăitură înceată, aproape insesizabilă. Totul durase câteva secunde, dar Sone se simțea de parcă ar fi fost într-un vis în care totul se mișca doar cu încetinitorul.