D`ale Războiului. Frică paralizantă!

scris de: prof. Ioan Tuleu

Sentimentul cel mai des întâlnit pe front la luptătorii din prima linie este frica. Frica de glonțul care nu știi când te va lovi, frica de schijele bombelor, de atacul prin surprindere al unui inamic, de mina care poate exploda sub picioareetc. Frica este prezentă și atunci când necunoscutul și singurătatea te înconjoară, când pericolul nu este prezent decât în închipuirea ta. Două astfel de cazuri, aproape comice, a povestit și sublocotenentul comandant de pluton Nedelcu Nicolae, din batalionul 2 pionieri munte, Divizia 1 Munte. În prima parte a anului 1942 se afla cu unitatea în Crimeea, participând la asediul Sevastopolului. Acolo tânărul sublocotenent rezervist a cunoscut așa cum singur mărturisește Frica. „Da frica, cu F mare și, culmea frica spontană, nejustificată, dar totuși omenească, necontrolată, subconștientă. Două episoade de acest fel relatează el în continuare: „Am rămas pe un flanc înaintea liniei de minare, pentru a putea supraveghea și coordona totul. Lucrul se desfășura bine, normal. Dintr-un obicei mai vechi, țineam pistolul mitralieră pe umăr, gata de intervenție, am trecut cealaltă mână prin spate și, ca sprijin, am apucat cureaua automatului. Am înlemnit ! Un șuvoi de sudoare rece mi-a alunecat pe șira spinării. Cine m-a atacat din spate ? ?… Cine mi-a apucat cureaua automatului ? Totul a durat desigur numai o fracțiune de secundă. Cum nu sunt foarte fricos, mi-am revenit și am înțeles că eu sunt cel care a apucat cureaua automatului și totul a revenit la normal”.

Dar nu a fost singura întâmplare de acest fel pentru că pe când se afla la Balaklava, în sudul Sevastopolului, în misiune pentru a controla dacă portul este minat și în caz afirmativ să dezamorseze minele de pe plajă și din apă trece din nou printr-o frică teribilă: „Mi-am pus bluza plutitoare și am intrat în apă, pentru a începe oprațiunea de control. La intrarea în port exista o plasă antisubmarin, care putea foarte bine să fixeze minele. Făceam controlul de-a lungul plasei de sârmă care închidea întrarea în port. Zece…douăzeci de metri. Nimic. Deodată am auzit un sunet, un fel de fâșiit ușor și uniform. Sunetul semăna cu zgomotul făcut de arderea fitilului. Era, oare, semnalul de declanșare a unei explozii? Am rămas pe loc, paralizat. Am declanșat, oare, vreun fel de aprindere al unui sistem de minare ? În câteva clipe voi sări în aer ? Din nou câteva fracțiuni de secundă de frică. Aceeași frică instinctivă, paralizantă, necontrolată, ca și în primul caz. Dar imediat mi-am revenit. La acea oră începea refluxul și apa mării, care venea din larg spre port trecea prin plasă și producea zgomotul care mă speriase. Mi-am revenit și am terminat controlul”. (De la Nistru la Marea de Azov, Editura Vasile Cârlova, 1997, p. 348)