D`ale Războiului! Masacrul de la Babi Iar povestit de o supravieţuitoare

foto: râpade la Babi Iar

scris de: prof. Ioan Tuleu

Pe 29 septembrie 1941, cea mai mare parte din comunitatea evreiască rămasă la Kiev, după retragerea trupelor sovietice, a fost chemată să se  adune la locul indicat de germani, fără să ştie ce o aşteaptă. După ce s-au adunat, cei peste 30 mii de oameni au pornit spre cimitirul evreiesc. În faţa porţilor li s-au verificat documentele, neevreilor li s-a spus să plece acasă iar ceilalţi au plecat mai departe. Dina Proniceva,  o femeie de treizeci de ani, a mers în fruntea familiei sale până la un punct unde a auzit împuşcături. Pe dată a înţeles ce se întâmplă. A mers mai departe până ce au ajuns la mesele pe care germanii le cereau să-şi pună obiectele de valoare şi hainele. Un german îi luase deja verigheta mamei, când Dina şi-a dat seama că mama ei înţelesese la fel de bine ca ea ce se petrece. Şi totuşi când mama i-a şoptit iute: „tu nu arăţia evreică”, a încercat să se salveze. Proniceva care era măritată cu un rus şi, prin urmare, avea nume de familie rusesc, i-a spus unui german de la o masă că nu este evreică. El a pus-o să aştepte deoparte, până ce se încheia munca din acea zi.

Astfel, Diana Proniceva a văzut ce se întâmplă cu părinţii şi sora sa, şi cu evreii din Kiev. După ce predau obiectele de preţ şi actele, erau siliţi să se dezbrace până la piele. Apoi erau mânaţi în grupuri de câte zece, cu ameninţări sau focuri trase deasupre capetelor, până la marginea unei râpe numite Babi Iar. Mulţi dintre ei erau bătuţi: Proniceva şi-a amintit că „erau deja plini de sânge pe drumul ce ducea spre locul unde erau împuşcaţi”. Trebuiau să se culce pe burtă peste cadavrele de sub ei şi să aştepte împuşcăturile care veneau de sus şi din spate. Apoi, venea următorul grup. Evreii au venit şi au murit timp de 36 de ore. Unii au murit gândindu-se mai mult la alţii decât la sine, cum a fost mama unei fete frumoase de 15 ani, Sara, care s-a rugat să fie omorâtă în acelaşi timp cu fata ei. Aici a existat, chiar şi la sfârşit, un gând şi o grijă: că dacă îşi vede fata împuşcată, n-o s-o vadă violată. O mamă în pielea goală şi-a petrecut secundele despre care ştia că sunt ultimele pe care le are de trăit alăptându-şi pruncul. Când pruncul a fost aruncat de viu în râpă, a sărit după el şi astfel a murit. Numărul celor ucişi atunci a fost de 33.761.

La sfârşitul zilei germanii au hotărât să o omoare şi pe Dina Proniceva. A fost dusă pe malul râpei, împreună cu alţi câţiva oameni. N-au silit-o să se dezbrace. A supravieţuit în singurul fel posibil în acea situaţie: exact când au început împuşcăturile s-a aruncat în râpă şi apoi s-a prefăcut că e moartă. A suportat greutatea unui german care a călcat peste ea, rămânând nemişcată, ca moartă, când bocancii au apăsat-o pe sâni şi pe mână. Pe când cădea ţărâna în jurul ei, a izbutit să-şi păstreze o gaură mică prin care să respire. Când totul s-a sfârţit a săpat pământul în jurul ei până a ieşit la suprafaţă de acolo pe furiş. A trebuit să trăiască pentru a povesti tragedia trăită de evreii din Kiev.