D`ale Războiului. Moartea polonezilor!

scris de: prof. Ioan Tuleu

După ocuparea părţii de est a Poloniei de către URSS, în septembrie 1939, mulţi polonezi din elita politică şi inelectuală au fost trimişi în lagărele din Kazahstan şi Siberia. Într-o singură seară din februarie 1940, la temperatura de  minus 40 de grade, NKVD a strâns  139. 794 de oameni smulşi din casele lor în toiul nopţii sub ameninţarea puştilor şi urcaţi în trenuri de marfă lipsite de orice confort, care să-i ducă hăt-departe în Kazahstanul sovietic sau în Siberia. La opririle de pe drum paznicii treceau din vagon în vagon, întrebând dacă mai sunt copii morţi. Czieslaw Adamczik, care pe atunci avea 11 ani, şi-a întrebat mama dacă sovieticii îi duc în iad. Hrana şi apa erau distribuite după cum se nimerea, iar vagoanele pentru vite erau lipsit de orice confort şi foarte reci. Cu vremea, copiii au învăţat să lingă promoroaca de pe buloane şi vedeau cum cei mai vârstnici începeau să degere. Acum, adulţii morţi erau scoşi şi aruncaţi într-o groapă comună săpată în pripă. Numai în timpul călătoriei au pierit aproximativ 5000 de oameni; încă 11 mii aveau să moară până în primăvara următoare. O micuţă poloneză dintr-o şcoală siberiană povestea ce s-a întâmplat cu familia ei: „Fratele meu s-a îmbolnăvit şi într-o săptămână a murit de foame. L-am îngropat pe un deal din stepa siberiană. Mama s-a îmbolnăvit şi ea de inimă rea şi s-a umflat de foame şi a zăcut în baracă două luni. Nu au vrut s-o ducă la spital până s-a sfârşit. La un colhoz, un tată polonez cu 4 copii a fost ucis ca să i se ia cizmele. Alt tată a murit de tifos în Siberia  la Vologda, oraşul morţii din nordul rusesc. Fiul lui, care avea 12 ani, deprinsese un fel de filozofie: Un om se naşte numai odată şi moare numai o dată. Şi aşa a fost.