D`ale războiului! O rubrică nouă despre realităţile crude al celui de-al doilea război mondial

scris de: prof. Ioan Tuleu

D`ale războiului

     Inaugurăm această rubrică pentru a cultiva sentimente antirăzboinice, pentru a respinge violența indiferent sub ce formă se ascunde și indiferent cum se manifestă. Vom prezenta scurte episoade de violență extremă, de milă și compasiune, de șansă și neșansă, întâmplate în timpul confruntărilor militare pe fronturile celui de Al Doilea Război Mondial la care au fost părtașe națiunile europene. Se știe că fenomenele extreme, și războiul este cea mai extremă manifestare a lumii oamenilor, exacerbează sentimentele, dezvoltă reacții imprevizibile, scot în evidență cele mai ascunse resorturi ale psihicului uman. Pe front, în mijlocul camarazilor, față în față cu inamicul poți vedea adevărata față a individului, rezultatul îndoctrinării și manipulării sale.

Avertizăm cititorul că se va întâlni și cu episoade de extremă cruzime, fapt pentru care nu recomandăm lectura celor mai slabi de înger.  Întâmplările prezentate sunt preluate din diferite lucrări dedicate războiului și pot fi oricând documentate.

Șansă

Șeran Dumitru din Sicula se afla în acel septembrie 1944 în tranșee, la marginea satului Gutembrunn (Zăbrani) așteptând atacul ungurilor marginea satului (Gutenbrunn): „Şi or început să ne bată cu brandurile. Apoi ne-or atacat, i-am respins, de trei ori ne-or atacat în ziua aceea, dar de fiecare dată i-am respins. La un moment dat zice către mine sergentul Purtan (din Apateu): „Măi Şerane, mută-te în groapa mea că io merg la tine, că vreau să trag eu cu puşca ta  mitralieră, dacă ne mai atacă ungurii. Erau vreo doi metri între noi.  Şi aşa am făcut. Şi începură brandurile iară să bată dar s-or oprit, iară el zice: „Acuma precis vin ungurii”. Numai că or mai tras trei proiectile şi la ultimul aud o bubuitură şi numai praf şi pulbere. Ridic capul şi mă uit spre groapa unde era sergentul şi îl văd răsturnat pe spate, numa căsca din gură. Am sărit repede şi l-am tras în groapa mea şi am văzut că-i lovit în piept şi i-o ieşit schija prin spate. Nici au n-o spus.  Atunci mi-am zis că nu mă mai tem de moarte. Dumnezeu m-o ferit şi moartea mi-o murit. Aşa am zis către toţi colegii. L-am scos apoi din groapă, dar ungurii se apropiau de noi şi atunci o minune, fără comandă, am ieşit toţi din adăposturi, cu armele la noi, şi am fugit spre unguri trăgând din mers şi i-am respins”.