D`ale Războiului. Prizonieri deznădăjduiți!

scris de: prof. Ioan Tuleu

Germania nazistă a mizat foarte mult spre sfârșitul războiului pe așa numitele „arme minune”. Între acestea un loc important l-au ocupat rachetele V1 și V2, dar producția lor era mult întârziată din cauza bombardamentelor aviației aliate asupra uzinelor care fabricau temutele arme. Din acest motiv s-a hotărât construirea unor hale de fabricație în subteran într-un vechi complex de mine de ipsos din apropiere de orașul Nordhausen, în munții Harz din Turingia. Pentru aceasta SS-ul a înființat un lagăr secundar al Buchenwaldului cunoscut drept lagărul de muncă „Dora”. Până în octombrie 1943, patru mii de prizonieri, în marea lor majoritate ruși, polonezi și francezi, lucrau în mine săpând, amestecând și turnând ciment. Ca să economisească timp și bani cu construirea barăcilor pentru prizonieri, comandantul Kammler a ordonat subordonaților săi din SS să asambleze paturi supraetajate, pe patru niveluri, chiar în tunelele de acolo. Atmosfera umedă din tuneluri, unde temperatura nu depășea 15 grade Celsius era înrăutățită de praful ridicat în urma exploziilor pentru săparea de noi tuneluri. Nu existau facilități sanitare, aprovizionarea cu apă era insuficientă iar deținuții nu puteau să se spele. Aveau toalete improvizate din butoaie de petrol tăiate în două și acoperite cu scânduri. Una din festele favorite ale gărzilor SS era să se apropie tiptil de muncitorii care ședeau pe scânduri și să-i împingă înăuntru. Prizonierii care dormeau câte doi sau mai mulți într-un pat, erau murdari, neîngrijiți și plini de păduchi.Un prizonier francez și-a descris sosirea la fața locului la 14 octombrie 1943: „Supraveghetorii și SS-ul ne mână într-un ritm infernal, strigând și proptindu-ne cu lovituri, amenințându-ne cu execuția… Zgomotul ne sfredelește în creier și ne macină nervii. Ritmul dement durează 14 ore. Când ajungem în dormitoare… nici nu ne chinuim să ne urcăm în paturi. Epuizați complet, ne prăbușim pe pietre, pe pământ. În spate, supraveghetorii ne împing. Cei din spate își calcă tovarășii în picioare. Curând, peste o mie de oameni deznădăjduiți, la limita existenței și chinuiți de sete, zac acolo sperând la un somn care nu vine niciodată; pentru că strigătele gărzilor, zgomotul mașinilor, exploziile și dangătul clopotului de trezire îi ajung până și acolo”. (Al treilea Reich, p. 679)