D`ale Războiului. Solidaritate în lagăr

scris de: prof. Ioan Tuleu

Prizonierii de război români care au făcut greva foamei la Oranki (Lagăr sovietic dedicat ofițerilor) au fost duși în izolatorul de la „Gura Dracului”, drept pedeapsă și pentru a împiedica extinderea protestului. Aici ei s-au întâlnit cu numeroase dovezi de solidaritate, inclusiv de acolo de unde se așteptau cel mai puțin, care i-au ajutat să supraviețuiască. Iată exemple dintre aceste acte de milă povestite de locotenentul Radu Mărculescu:

„Trecuse de miezul nopții când, la peretele din spate, se auzi o bătaie discretă. Cineva pătrunsese în partea din dos a bordeiului – cea pustie – și căuta să ne contacteze. Er unul dintre ofițerii români pe care îi găsiserăm aici la sosirea noastră, Aurel Bițan, învățător și prieten cu unul din băieții noștri, Lăzărescu. Venise, săracul, și cu ce riscuri, cu un braț bun de lemne, cu puțin gaz și chibrituri pe care ni le strecură printr-o gaură, făcută desigur de șobolani la talpa peretului de bârne.

Ne apucarăm să facem focul și în curând butoiul-sobă se încinse și se făcu roșu. Făcurăm pe rând cerc în jurul lui. Fața ne dogorea de nu mai puteam sta, dar spatele era înghețat, încât a trebuit să-l expunem și pe el la dogoare.. Când, unul câte unul, într-un fel dezmorțiți de frigul din oase, ne cățărarăm pe paturile de sus, pocnind cu ranițele șobolanii care nu se mai astâmpărau, se auziră noi bătăi, tot atât de discrete, în peretele cu pricina. De data asta erau patru ofițeri unguri care făcuseră o colectă de ceva slănină, ceva zahăr, pâine, dar și câteva brațe bune de lemne. Însă inestimabilul lor aport a constat într-o beschie și un topor, precum și în informația că în peretele respectiv sunt două bârne desprinse, prin care s-ar putea strecura careva dintre noi ca să facă „mobilierul” din bârne de acolo lemn de foc, ceea ce am și făcut în zilele următoare. Cei patru care atunci au ținut să-și păstreze anonimatul, dar mai târziu au devenit prietenii noștri cei mai buni erau: primul, părintele Iosif Balogh, preot militar din ordinul iezuit, al doilea cu numele tot Balogh, de fel din Ardealul de Nord, al treilea – Miller, iar ultimul – Mezei, un tânăr simpatic și foarte săritor. Am fost cu toții profund mișcați de acest gen de simpatie tocmai fiindcă venea din partea unor oameni pe care istoria, și mai veche și mai nouă, ne sugerase, din păcate, a-i privi ca ireductibili adversari.