Lumina Sfântă și fanatismul religios (editorial)

scris de: prof. Ioan Tuleu

În urmă cu câțiva ani un cunoscut lider PDL a adus, în sâmbăta dinaintea Sărbătorii Paștelui, Lumina Sfântă de la Ierusalim din care apoi s-a împărțit în întreaga țară la catedralele ortodoxe.  Numai el știe cum a fost lăsat în avion cu lumânarea aprinsă ! Așa au aflat mulți credincioși ortodocși români  despre miracolul care se produce la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim în noaptea Învierii, prin care se pogoară în mod miraculos  Lumina Sfântă din ceruri și aprinde lumânarea din biserică.

Despre producerea acestui miracol există mărturii scrise încă de la mijlocul secolului al IX-lea. Problema care s-a pus încă de la început a fost aceea a bisericii care are prioritate în „gestionarea” luminii, adică cine o obține primul și apoi o distribuie participanților la noaptea învierii de la Ierusalim. Întâietatea au revendicat-o ortodocșii, ca fiind cei mai vechi, dar și catolicii, pentru că erau mai „universali”, apoi veneau cu pretenții și armenii care aveau cea mai veche biserică oficială etc. De atunci și până astăzi au avut loc numeroase incidente pe această temă, soldate chiar și cu morți și răniți, preoții și călugării de la Sfântul Mormânt întinând astfel porunca iubirii creștine propovăduită de Isus Hristos. Iată în cele ce urmează câteva dintre întâmplările tragice petrecute de-a lungul secolelor:

Paștele ortodox din 3 mai 1834 a fost prezidat de Ibrahim, fiul lui Mehmet Ali, viceregele Egiptului, care trebuia să mențină ordinea în Biserica Sfântului Mormânt. În acea zi, dis-de-dimineață, Ibrahim a intrat în biserică pentru a fi martor la Lumina Sfântă, dar mulțimea era atât de numeroasă, încât gărzile au croit drum cu paturile muschetelor și cu bicele, în timp ce trei călugări cântau nebunește la vioară, iar femeile au început să se tânguiască, scoțând niște sunete stridente foarte ciudate.

Ibrahim s-a așezat. Întunericul s-a așternut. Patriarhul ortodox, într-o procesiune magnifică, a intrat în edicul. Mulțimea aștepta scânteia divină. Robert  Curzon, călător englez, a văzut întâi scăpărarea, apoi flacăra Miracolului care a fost înmânată pelerinului care  plătise suma cea mai mare pentru această cinste, dar o încăierare furioasă a izbucnit pentru foc. Pelerinii au căzut la podea în leșinuri extatice. Un fum orbitor a umplut biserica; trei pelerini și-au găsit moartea căzând de la galeriile superioare. O bătrână armeancă a murit în strana ei. Ibrahim a încercat să iasă din biserică, dar nu se putea mișca. Gărzile lui, încercând să-i deschidă calea lovind mulțimea, au stârnit haosul. Când Curzon a ajuns la locul în care a stat Fecioara Maria în timpul crucificării, a simțit că lespezile de piatră de sub tălpile lui se înmuiaseră. „De fapt călcam pe un morman de corpuri omenești. Toți erau morți. Mulți dintre ei se înegriseră de-a dreptul ca urmare a sufocării, iar alții erau plini de sânge, de bucăți de creier și măruntaie împrăștiate, fiind călcați în picioare de mulțime. Soldații au ucis cu baionetele mai mulți nenorociți care leșinaseră, iar pereții erau împroșcați cu sânge și resturi de la oamenii doborâți ca niște boi la Abator”.

O altă întâmplare de acest gen, dar mai puțin, a avut loc  în 1911  când Rasputin se afla la Ierusalim.  Punctul culminant al sărbătorii Paștelui a fost, ca de obicei, „Lumina Sfântă”: Când flacăra a apărut ortodocșii exaltați și-au vârât mănunchiuri întregi de lumânări aprinse în sân, țipând de bucurie, în extaz. Cântau de parcă erau sub influența unui drog extraordinar, intonând un singur strigăt călăuzitor: KYRIE ELEISON – Hristos a înviat ”!. Dar nu a lipsit călcarea în picioare obișnuită, gloata trebuind să fie dispersată cu lovituri date cu cravașa și cu patul puștii.

Nici administrația britanică a Ierusalimului nu a fost lipsită de astfel de evenimente. În 20 aprilie 1920, în timp ce britanicii încercau să mențină ordinea în cadrul slujbei pentru Lumina Sfântă, un sirian a mutat un scaun aparținând copților, dar apoi s-a dezlănțuit iadul, iar ușile bisericii au luat foc în iureșul încăierării. În momentul în care un oficial britanic ieșea din Biserica Sfântului Mormânt, o fetiță arabă a căzut de la o fereastră din apropiere lovită de un glonte rătăcit.

Și acum iată două întâmplări din timpul nostru când, deși presupunem că lumea s-a mai înțelepțit, vechile practici violent mistice s-au menținut acolo la locurile sfinte, aflate de astă dată sub protecția Israelului:  În septembrie 2004, de Înălțarea Sfintei Cruci, patriarhul grec Ireneos i-a rugat pe franciscani să închidă ușa capelei Epifaniei. Când aceștia au refuzat, el și-a trimis gărzile de corp și preoții împotriva romano-catolicilor. Poliția israeliană a intervenit, dar a fost atacată de preoți, care, ca adversari, sunt adesea la fel de aprigi ca aruncătorii de pietre palestinieni. La Lumina Sfântă din 2005, o bătaie cu pumnii s-a iscat când ierarhul superior al al armenilor era cât pe ce să iasă cu lumina înaintea creștin-ortodocșilor. Patriarhul pugilist Ireneos a fost în cele din urmă destituit pentru că a vândut hotelul Imperial de la Poarte Jaffa coloniștilor israelieni !