O sută de ani de la Eliberarea Zărandului

În urmă cu exact o sută de ani, în dimineața zilei de 16 aprilie 1919, armata română a început ofensiva, împotriva Armatei roșii maghiare, pe tot frontul pe care îl deținea pe linia de demarcație, de la Zalău la Zam, peste crestele Munților Apuseni. Era săptămâna Mare a Paștelui Ortodox din acel an, care avea să devină pentru românii din Crișana și săptămâna eliberării lor de sub ocupația trupelor maghiare.

Divizia 2 Vânători, întărită cu Regimentul „Horia” al voluntarilor transilvăneni, a atacat pe Valea Mureșului, având în acea zi o primă confruntare violentă cu ungurii la Vârfurile (Ciuci) și pe Dealul Mare pentru deschiderea drumurilor spre Valea Crișului Alb și respectiv pe Valea Crișului Negru. Brigada 3 (Cmdt Constantin Paulian)  a diviziei a pornit, după respingerea ungurilor, spre Guranonț pe care l-a eliberat în aceeași zi, pentru ca în ziua de 17 aprilie să poarte alte lupte în zona Buteni-Bârsa pentru eliberarea Sebișului, un prim obiectiv al campaniei fixat de Marele Cartier General Român. Acolo în zona Buteni-Bârsa avea să cadă într-o ambuscadă colonelul (general postmortem) Paulian, împușat de unguri în urma unei ambuscade organizată de un anume Vass din Sebiș. Numele lui avea să-l poarte apoi satul Govoșdia, care va deveni Paulian, iar satul Căcărau se va numi, de atunci încoace, „Joia Mare”, în amintirea zilei eliberatoare.

Urmează a fi eliberate apoi, pe rând, satele de pe Valea Crișulu Alb, în Ineu trupele eliberatoare intrând în 20 aprilie, care era dimineața de Paști a lui 1919, iar până în 22 aprilie avea să fie eliberat și Chișineu-Crișul, ultima localitate care aparține Țării Zărandului. Armata română avea să traducă astfel în faptă Hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia prin care se proclamă ca și Crișana și Maramureșul să se alipească la Țara Mamă, România Mare.

Prof. Ioan Tuleu