Un popor născut sub semnului lupului, nu piere niciodată!

Vine o vreme când încerci să te redefineşti pentru că îţi merge greu. Nu ştii unde să cauţi eşecul acţiunilor tale şi pe cine să învinovăţeşti. Când nu îţi aminteşti cine eşti, te întrebi cine ai fost; te întorci în trecut aşteptând confirmări, întrebând în dreapta şi-n stânga dacă îşi aminteşte cineva de numele tău sau o de o întâmplare comună în care tu să fi jucat un rol. Eşti dezamăgit că eşti singur, că unii îţi zâmbesc sarcastic, iar alţii se prăpădesc de râs nevenindu-le să creadă cât de uşor poţi fi prostit.

Suferi, da, şi crezi că nu meriţi atâta suferinţă. Natura a fost darnică, vremurile însă vitrege. Te reîntorci în trecut…Vezi lupii încleştaţi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte; lupi „războinici”, tineri iniţiaţi în ritualul magico-religios din grotele Carpaţilor, căci poporul dac se născuse sub semnul lupului, iar stindardul său îi ţinea pe duşmani la distanţă şi le impunea un respect de care, în toată lumea tracică, se bucurau doar ei. Herodot spunea prin anul 514 î.Hr. că „geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” şi că ei “se cred nemuritori”…

Dar timpurile au trecut şi nimeni nu poate să stabilească momentul în care s-au separat două lumi: a lupilor războinici şi a lupilor hămesiţi de putere. Nu natura ne-a împiedicat să formăm un singur stat, ci orgoliile şi ambiţiile care ne-au sleit în lupte interne, într-o succesiune dinastică flexibilă, sau o moştenire greşit înţeleasă şi transmisă cu sârg din generaţie în generaţie. În vremuri incerte însă, găseam forţa să ne protejăm femeile, bătrânii şi copiii, pârjoleam pământul, otrăveam fântânile pentru a slăbi din elanul celor care cutezau să se aventureze dincolo de întunecimea pădurilor şi să-şi croiască drum cu suliţele culcând lanurile bogate de grâu, lăsate ca sămânţă roditoare; după ce zgomotul armelor se oprea, reluam legământul cu pământul pentru a-l rodi din nou şi a-l apăra.

Un popor născut sub semnului lupului, nu piere ! Doar că puterile lupilor se sleiau uneori şi cum se opreau să-şi lingă rănile, cineva avea grijă să le anine pandativul puterii prin faţa ochilor, făcându-i să uite să fie vigilenţi. Cărările ţării rămâneau pustii, intra oricine, lua orice şi pleca; şi valuri succesive de pofticioşi veneau, luau câte ceva şi plecau. Şi azi ei au calea liberă şi sunt uimiţi de cât de uşor pot strămuta pădurile Carpaţilor, aurul minelor, apele, pământul – simbolul naţional de rezistenţă, petrolul şi gazele şi chiar pe urmaşii daco-geţilor, plimbându-i pe drumul dulce-amărui al imigraţiei.

Din impulsul de a le arăta mai marilor vremii că putem fi la fel de puternici ca şi ei, invocăm primordialitatea susţinută de legende, artefacte, cronici şi chiar tabliţele de la Tartaria cărora, în indolenţa noastră pentru cultul valorilor, le-am distrus din înţelesul primar. Intelectualii care ar putea să oprească balansul pandativului în care este atârnată o putere iluzorie, suportă o a doua epurare, una „democratică”, şi iarăşi vom încetini prin dispreţul arătat, evoluţia firească a naţiei.

Pentru o vreme aurul României a „dispărut”, dar Dumnezeu ne-a mai dat o şansă, iar dacă o face înseamnă că o merităm. Trebuie doar să privim în trecut pentru a ne putea propune să redevenim curajoşi; să ne asumăm spaţiul carpatic ca leagăn al civilizaţiei; să ne aplecăm spre pământul acesta care ne-a zămislit şi care ne-a făcut puternici, şi să ne spunem: putem să schimbăm ceva, putem să ne apreciem valorile; putem împreună să construim pe reperele existente realităţi durabile, putem să avem România pe care o visăm şi pe care o merităm.

Prof. Elena Ichim

Sursa: identitatea.it